„Politicienii postdecembrişti au făcut românilor mai mult rău decât mongolii, ungurii, turcii, nemţii şi ruşii”
De 26 de ani trăim vremuri pretins
istorice. Totul a început la Revoluţie, când grupurile de tineri care
ocupau Comitetul Central strigau exaltaţi: “Istorie, istoriee…”. De
atunci, aşteptăm mereu să se întâmple ceva istoric. Aşteptăm ca cineva,
un om de cultură sau un politician providenţial, să ne spună că ştie
încotro trebuie să meargă ţara, că există un plan naţional de
dezvoltare. De fapt, vrem să ne vedem pe noi înşine în postura de
făcători de istorie. Din păcate, în alegeri, nu ne-am votat „visătorii”
potriviţi. Nimeni n-a „visat” pentru ţară şi pentru naţiunea română, ci
eventual doar pentru sine, pentru ai săi şi ai partidului său. Mulţumită
politicienilor, în ultimii 26 de ani, România aproape că a fost scoasă
din istorie. Nici unul dintre ei n-a avut curiozitatea să deschidă o
carte de istorie, pentru a găsi acolo un îndreptar, un ghid de
orientare, o soluţie anticriză. Dimpotrivă, ajunşi la putere,
politicienii au scos istoria pe tuşă, marginalizând-o în şcoli şi
universităţi, împreună cu latina – limba întemeietoare a românilor. În
faţa acestui „holocaust” aplicat trecutului românesc, un istoric de mare
anvergură, precum este academicianul Florin Constantiniu, nu poate
decât să plângă, să se răzvrătească sub o copleşitoare durere. Pentru
domnia sa, timpurile pe care le trăim sunt atât de goale de conţinut
istoric că nu-şi mai doreşte decât să dispară fizic: „Îmi doresc să scap
cât mai curând din această lume de hoţie, ticăloşie şi nevolnicie, care
este România de astăzi”.
„Ne îndreptăm spre o sărăcire intelectuală, care va transforma România într-un deşert cultural”
– Domnule profesor, toată lumea ştie
că Istoria este dispreţuită şi ignorată în ţara noastră. Cât de greşită
este această atitudine din partea guvernanţilor ultimilor 26 de ani?
– Cauzele restrângerii dramatice şi
regretabile a ponderii istoriei în învăţământul românesc trebuie
căutate, în opinia noastră, mai întâi, în confruntarea dintre globalism
şi identitatea naţională şi, apoi, în percepţia eronată a necesităţilor
de pregătire intelectuală şi culturală a omului contemporan. Noile forţe
economice globale îşi propun nu ocuparea unui teritoriu sau dominarea
unei ţări, ci subordonarea întregii lumi. În atingerea acestui ţel,
globalismul întâmpină un obstacol: identitatea naţională a popoarelor,
întruchipată în statele naţionale. Identitatea naţională se hrăneşte şi
din memoria istorică, şi, atunci, globalismul atacă istoria pentru a
slăbi conştiinţa naţională. În al doilea rând, globalismul nu are nevoie
de oameni cu un larg orizont de cultură, el vrea specialişti de nişă,
performanţi într-un domeniu restrâns. Ne îndreptăm spre o sărăcire
intelectuală, care va transforma România într-un deşert cultural. Cred
că în predarea istoriei, a istoriei românilor în primul rând, în ultimii
26 de ani, s-a înregistrat un regres pe cât de dăunător, pe atât de
condamnabil. Şcoala românească, o şcoală cu excelente tradiţii de
învăţământ solid şi fertil, a fost pusă la pământ de coaliţia dintre
elevii leneşi, bolnavi de socializare pe Facebook; părinţii isterizaţi
de odraslele nemulţumite că trebuie „să-şi facă temele acasă”, şi
birocraţii plafonaţi, grijulii cu scaunele lor, nu cu educaţia, şi
copiind mecanic din publicaţii străine, pentru a redacta legi,
regulamente şi programe analitice. De 26 de ani se fac reforme şi iar
reforme ale învăţământului, care, în realitate, subminează funcţia
instructiv-educativă a şcolii. Primul pas în cretinizarea elevilor este
prigoana dezlănţuită de birocraţii Ministerului Educaţiei împotriva
volumului de cunoştinţe transmise elevilor. La istorie – şi nu numai la
noi – s-a început cu îndepărtarea cronologiei: „Să nu încărcăm mintea
elevilor cu date”. Foarte bine: istoria nu este o disciplină de
memorizare, ci de analiză. Dar fără repere în timp nu se pot stabili
legăturile cauzale. Şi eu sunt împotriva învăţării pe dinafară a datelor
lesne de găsit într-o cronologie sau într-un manual, dar – pentru
Dumnezeu! – cum să înţelegi raporturile de cauză-efect dintre evenimente
dacă nu cunoşti succesiunea lor în timp? Nu se doreşte ca elevii să
aibă o pregătire temeinică, şi cei trei componenţi ai coaliţiei de care
am amintit preferă nişte adolescenţi ignoranţi, incapabili să depăşească
limbajul „mişto” şi „naşpa”. Cu astfel de cetăţeni, viitorul României
este sumbru.
– În timp ce bulgarii îşi împânzesc
ţara cu şantiere arheologice, în căutarea tracilor cu care nu au nici o
legătură, românii, urmaşi direcţi ai dacilor şi romanilor, sunt gata să
cedeze străinilor, spre distrugere, vestigiile daco-romane de la Roşia
Montană. Care ar trebui să fie atitudinea statului faţă de cercetarea
arheologică?
– Deşi se vorbeşte de conservarea
„patrimoniului naţional”, nu se face nimic pentru păstrarea şi
valorificarea lui. S-a găsit un alibi: nu sunt bani. Dar banii se găsesc
imediat când se construiesc vile şi se achiziţionează maşini de lux.
Este o ruşine că statul român nu a participat la „licitaţia Brâncuşi”,
pentru a achiziţiona măcar pipa unui român care a deschis drumuri noi în
artă. Nu ne pasă de Brâncuşi, dar avem bani pentru branduri care nu
conving pe nimeni. Spre ruşinea guvernanţilor noştri, avem mult mai
puţine şantiere arheologice astăzi, în România, decât pe vremea lui
Mihail Roller, de tristă amintire. Sentimentul patriotic se înfiripă la
copil din interesul şi dragostea pentru vestigiile trecutului.
Sentimentul istoric al continuităţii se naşte din ataşamentul pentru un
monument, o cruce înălţată să veşnicească un eveniment, un mic schit,
pierdut în munţi. Cine-i învaţă pe copii să le ocrotească? Grija pentru
urmele înaintaşilor – vezi şi cazul Roşia Montană – ar trebui să fie un
principiu sădit în conştiinţa românilor încă de pe băncile şcolii.
„Marii guru ai culturii române de astăzi nu mai vor să ştie că sunt români”
– Cui credeţi că i se datorează situaţia catastrofală în care se află astăzi România?
– Situaţia catastrofală în care se află
astăzi România are, ca să spun aşa, doi responsabili, în afara crizei
mondiale: clasa politică şi masa poporului român. Clasa politică
postdecembristă nu a avut – indiferent de partid – nici un proiect
naţional. A avut, în schimb, un unic gând: să se căpătuiască. S-a
repezit asupra României cu singurul gând al îmbogăţirii. Oamenii
politici au acţionat ca nişte vandali, distrugând şi jefuind totul.
Mongolii, ungurii, turcii, nemţii, ruşii nu au făcut românilor atâta rău
cât au făcut politicienii postdecembrişti în două decenii. Când, peste
ani şi ani, se va scrie istoria timpurilor de azi, „nu vor ajunge
blestemele” pentru a-i condamna pe cei care au făcut ca România să
rateze o mare şansă de afirmare şi bunăstare şi să fie adusă la sapă de
lemn. Dar clasa politică nu şi-ar fi putut desfăşura „opera” nefastă
dacă în calea ei ar fi întâlnit rezistenţa hotărâtă a opiniei publice,
manifestarea viguroasă a spiritului civic. Din nefericire, am rămas un
popor de ţărani – spiritul civic se naşte la oraş! -, o turmă de oi,
care se lasă exploatată, batjocorită, călcată în picioare, fără nici o
tresărire de revoltă sau de demnitate (Goga observase, în 1916, acelaşi
lucru). Clasa politică din România este întocmai ca un răufăcător sigur
de impunitate. Şi dacă ştie că nu are a se teme de nimic, atunci de ce
n-ar jefui în continuare? Proteste ca în Grecia – leagănul democraţiei –
sunt de neimaginat în România. Ăsta e marele nostru blestem: o masă
supusă, resemnată, incapabilă să se mobilizeze pentru un mare proiect
sau pentru o mare idee. Mă întreb dacă noi, românii, nu am părăsit deja
scena istoriei. O bună parte a elitei intelectuale a capitulat în faţa
globalismului, a capitalismului de cumetrie şi a clientelismului
politic, abandonând funcţia de ghid spiritual al naţiunii. Oameni ca
paşoptiştii, oameni ca făuritorii României Mari ar fi priviţi astăzi ca
anacronici şi nostalgici. Marii guru ai culturii române de astăzi nu mai
vor să ştie că sunt români. Am avut un exemplu la 1 Decembrie a.c.:
câţi dintre ei au scris sau evocat cu dragoste de trecut împrejurările
creării României Mari?
„Din soldaţi am făcut hoţi, din ofiţeri, peşti, dar cu caii ce să fac, domnule ministru?”
– Românii au mai trecut prin crize. Spre exemplu, Marea Criză din 1929-1933. Cum s-au descurcat guvernele de atunci?
– Într-adevăr, crize economice au
existat şi în trecut, dar fiecare eveniment este generat de condiţiile
istorice care îi conferă unicitate. Soluţiile, deci, nu pot fi identice
în cazul unor crize. Cea din anii 1929-1933 a lovit dur România, şi
guvernanţii de atunci, ca şi cei de acum, au recurs la concedieri,
întârzierea plăţii lefurilor, reduceri de salarii („curbele de
sacrificiu”). A fost marea neşansă a lui Nicolae Iorga, cea mai
strălucită minte a românilor, să fie prim-ministru în anii 1931-1932,
când criza se îndrepta spre apogeu. A făcut scandal în epocă replica
dată de el unei delegaţii de agricultori, veniţi la Mangalia, unde el
îşi petrecea concediul, pentru a se plânge de situaţia grea în care se
aflau, fiind presaţi de bănci să-şi achite datoriile. Iată relatarea lui
Iorga însuşi: „Iar, cum un om mai simplu strigase la capătul
lămuririlor mele, că el e «desperat», i-am spus, glumind: «Nu; fiindcă
aici e casa mea, colo e marea; dacă erai în adevăr desperat, la mare te
duceai»”. Ziarele care-i erau ostile l-au acuzat că i-a trimis pe
protestatari să se arunce în mare. Exasperat de „măsurile de
austeritate”, un colonel, şef de unitate, s-a dus la Constantin
Argetoianu, ministru de Finanţe în guvernul Iorga, şi l-a întrebat: „Din
soldaţi am făcut hoţi, din ofiţeri, peşti, dar cu caii ce să fac,
domnule ministru?”. Criza s-a rezolvat când a încetat pe plan
internaţional. Sunt convins că şi acum va fi la fel. Adevărul este că
mari finanţişti nu am avut decât doi: Eugeniu Carada şi Vintilă
Brătianu. Nu am avut şi nu avem mari competenţe financiare, capabile de
elaborarea soluţiilor de criză. Guvernanţii de astăzi vădesc o gândire
rudimentară: „să taie”, să reducă salariile şi să sporească taxele. Un
mare plan de investiţii, de relansare a economiei, nu există. Să
aşteptăm, aşadar, scrâşnind din dinţi, sfârşitul crizei pe plan mondial.
– Care este epoca din istoria românilor pe care o admiraţi cel mai mult?
– Admiraţia cea mai puternică o am
pentru generaţia paşoptistă. O forţă de creaţie politică, un devotament
pentru interesul naţional, un dezinteres total pentru destinul personal,
totul a fost închinat naţiunii române. Eşecul revoluţiei din 1848 nu
i-a descurajat pe paşoptişti. Au îndurat exilul, dar au continuat lupta
şi, în două decenii (1859-1878), au creat statul român modern, căruia
i-au câştigat independenţa. Doar două decenii, adică exact cât i-a
trebuit clasei politice postdecembriste să prăbuşească România în haos
şi mizerie. Cum să nu-i admiri pe paşoptişti? Sunt un model care ar
trebui prezentat şi explicat în toate dimensiunile lui, nu ca o simplă
lecţie de manual, ci ca un prilej de meditaţie, responsabilă şi fecundă,
pentru adolescenţi, făuritorii României de mâine. Dar cum să le
„încărcăm mintea” cu evenimente şi date? Nu se lăuda, nu demult,
Ministerul Educaţiei că a mai redus cu 35% cunoştinţele de transmis în
învăţământ?
– Ce vă doriţi în 2016?
– Ce-mi doresc în 2016? Să scap cât mai
curând din această lume de hoţie, ticăloşie şi nevolnicie, care este
România de astăzi. Întrucât sunt prea bătrân pentru a mai emigra, cum nu
există la noi clinici de eutanasiere voluntară, cum procurarea
Furadanului salvator e oprită prin lege, nu-mi rămâne decât să-l rog pe
Dumnezeu să mă ia la El rapid şi uşor.
– Ce urare le adresaţi românilor, domnule profesor?
Urez poporului român, la începutul lui
2016, să se revitalizeze şi să fie capabil să reînnoiască, în condiţiile
secolului al XXI-lea, performanţele strămoşilor din timpul lui Ştefan
cel Mare, Mihai Viteazul şi al luptătorilor paşoptişti.
